M-am nascut in 2000 si am crescut intr-o familie foarte ciudata, atat de ciudata incat mintea mea a sters multe amintiri. Mai stau cu mama si povestim ce a fost... mama a fost intr-o relatie mai abuziva, ca sa zic asa. Amandoua am trecut prin acelasi lucru, si inca incercam sa gasim logica in tot ce s-a intamplat. Vorbesc foarte mult la terapie despre diverse chestii, ma rog, relatia mea cu tata, cu mama... Daca vrei sa iti intelegi prezentul trebuie sa iti intelegi trecutul, si de multe ori incercam sa ignor trecutul din cauza amintirilor neplacute. Fiind si o familie religioasa, am ajuns sa fiu foarte reprimata din punct de vedere emotional.

O chestie interesanta din copilarie este urmatoarea: multe fete trans au trecut prin etapa de 'socializare ca baiat.' La mine a fost o socializare abuziva - dar neutra, ca sa zic asa. In sensul ca nu mi s-a impus sa fiu baiat, eu de fel fiind foarte 'tomboy.' Nu puteam sa fac chiar tot ce as fi vrut, dar oricum eram deja 'copilul ciudatel' care nu se intelegea foarte bine nici cu baietii, nici cu fetele. In capul meu era clar ca 'OK, a fi baiat e o chestie super nasoala si nu vreau sa particip.'

La minunata varsta de 15 ani dadusem peste diverse articole pe net si 'I just lost my religion'. Am inceput sa iau mai multa initativa cu viata mea, sa incep sa decid pentru mine insami, sa gandesc pentru mine, nu doar sa iau totul ca atare. Asta mi-a permis sa ma explorez cu adevarat. Apoi, pe la inceputul lui 2017 am inceput sa am asa niste ganduri pe care nu le intelegeam, in sensul ca erau multe personaje feminine care imi placeau foarte mult in carti, jocuri, seriale, personaje care ma inspirau - si vroiam sa fiu ca ele. Stii cum e, adopti anumite gesturi, poate stilul lor - dar tot nu era destul. Atunci m-am intrebat: ce nu e ok? De ce inca ma simt de parca lipseste ceva?

Aveam multe momente in care ma uitam in oglinda si ma gandeam 'nu imi place ce vad'. Sau nu ca nu imi place - cand nu iti place ceva, vezi ce nu e ok si schimbi. (Nu iti place cum iti sta parul? Rade-l - si gata.) Dar nu puteam sa gasesc o explicatie logica pentru ce nu vedeam in regula. Si alta chestie e ca eu niciodata nu ma uitam in oglinda si ziceam ' sunt baiat, ma simt ca un baiat'. Eu mereu m-am vazut asa intr-un mod neutru. Daca imi zicea cineva hei, baiatu', reactia mea era 'poftim?!' Apoi am avut niste momente in care experimentam personaje originale, ca incepusem sa desenez pe bune la vremea aia si desenam multe personaje feminine prin care manifestam dorinta asta aparent inexplicabila. Mai faceam chestia asta de alter ego pe internet si aveam un personaj - o chema Ellie. Asa a inceput totul, cu un personaj.

Mai foloseam numele asta pe net, ca niciodata nu mi-a placut sa imi folosesc identitatea mea si imi foloseam altele. Realizam ca lumea m-ar citi ca o fata si mi se parea in regula. Inca tin minte foarte clar anumite momente cand vorbeam cu un prieten si imi vorbisem la feminin accidental si mi se parea atat de amuzant. La vremea aia eram rasa in parti si aveam parul prins in coada si un prieten imi zicea ca arat ca o lesbiana. Ma gandeam ca e ok, suna foarte frumos.

Mama vedea ca ma exprim asa, intr-un mod mai nonconformist pentru un baiat si credea ca poate sunt gay sau ceva. Intr-o zi am avut o discutie un pic mai tensionata, pornind de la faptul ca ma comport asa, mai feminim. Si nu mai tin minte exact cum a decurs toata conversatia, dar stiu ca la un moment dat am intrebat-o 'dar ce crezi despre persoanele...? (am zis 'transexuale' - la inceput nu prea stiam foarte mult despre transgender.) Si in momentul ala am avut o revelatie: 'stai un pic... nici eu nu stiu foarte multe despre subiectul asta, hai ca trebuie sa ma informez.' Am regula aia ca nu pot sa vorbesc despre ceva daca nu stiu nimic despre acel ceva.

Am inceput sa caut pe Google ce inseamna, care e diferenta intre transexual si transgender. Si citind eu acolo, parca ceva incepea sa se conecteze, parca totul incepea sa aiba sens... si mi-a venit atunci ideea minunata sa caut 'Am I trans?' Erau o gramada de persoane care au pus fix aceeasi intrebare si povesteau despre experienta lor 'ca mai degraba s-ar identifica ca fete, ca nu se simt ok cu genul atribuit la nastere..'. OMG. Gasesc atat de mult sens. Am zis 'ok, asta este' - dar dupa am intrat in negare, sau mai degraba panica: toata saptamana am oscilat intre 'dar daca e asa?' si 'dar daca nu e?!'

Mai era si problema povestii standard conform careia 'daca esti fata trans inseamna ca de la trei ani te jucai cu papusi, de la cinci purtai fustite si de la sapte...'. Adica erau niste chestii foarte specifice care mie nu imi treceau prin cap. Stiu ca mai aveam niste faze in care ma jucam cu papusi si mai intram cateodata in rolul de mama cu papusile dar ma jucam si cu chestii de baieti. De aici si marea dilema.

(Nu ii furam mamei pantofii cu toc la 4 ani, dar acuma ii fur blugii!)

Apoi a venit o perioada in care incercam sa fiu doar eu insumi, mergeam si la terapie, dar nu era de ajuns fiindca degeaba mergi la terapie daca intreaga ta viata lipseste. La vremea aia incepusem sa ma izolez de toata lumea fiindca nu mai relationam cu nimeni, nu ma mai simteam ok cu nimeni si imi doream asa foarte mult sa ma intorc in timp, sa fiu pustoaica aia cu prieteni putini dar buni care ies afara pe camp si sparg sticle.

Cam asa am tinut-o cinci luni, din ianuarie pana in mai. Iar in mai....

Eu nu stiam ca se tinea un Pride in Bucuresti. Pur si simplu nu auzisem de chestia asta ca nici nu prea stateam pe site-uri romanesti si am ramas complet suprinsa. Si intru pe site ca sa ma informez si vad ca scria Accept, gen Asociatia Accept... 'Hmmm ce-i asta?' Apoi aflu ca e un ONG pt drepturi LGBT. Si ma intreb 'chiar avem din astea aici?'. Si dupa vad ca au sediu. Trebuia sa vizitez sediul asta. Nu prea aveam mari asteptari, ma rog, aveam si o perspectiva foarte obtuza despre cum e activismul in Romania.

Era intr-o zi de joi cand m-am dus la Accept. Frumos, intru in curte, nu vad pe nimeni, stau 10 minute si zic ca o sa vin maine, mai incerc o data. Si m-am dus. Spre surprinderea mea, era lume. Intru acolo, confuza si nestiind ce sa fac si zic 'Hei, sunt o persoana trans. Am si eu cu cine sa vorbesc?' Astept un pic si coboara Patrick care se prezinta si ma ia in biblioteca sa vorbim. Eram atat de entuziasmata, like holy shit! Imi spune ca si el e trans apoi i-am povestit toata viata mea. Era foarte empatic si amabil, chestie pe care nu o mai intalnisem pana atunci decat pe internet. M-a facut sa ma simt acceptata si mi-a spus de grupul de suport din seara aceea. Mi-a lasat mailul lui si apoi m-am dus acasa si i-am povestit mamei tot. Facusem coming out fata de mama tot in ianuarie, iar ea incerca sa ma sustina - dar nu stia exact ce se intampla. I-am zis ca merg la grupul asta si a zis ca vine si ea ca vrea sa vada ce si cum. Credea ca e vreo culta din asta de rapesc copiii. Aveam nevoie oricum sa vina ca eram minora, aveam 17 ani si nu puteam sa particip fara semnatura unui parinte.

Prima oara, cu greu am vorbit. Acum sunt vorbareata, dar atunci eram gen 'ok, o sa stau aici si nu o sa scot niciun sunet'. Eram atat de entuziasmata incat ma luase durerea de cap, mai ales ca era o chestie noua, dar ce nu-mi placuse era ca am cunoscut numai persoane mai mari decat mine.Era ok, dar ceva lipsea. Vinerea urmatoare la noul grup imi luasem mare panica fiindca era multa lume si nu ma obisnuisem se fiu printre multi oameni, mai ales in spatii inchise. Gen: pot sa scap de oameni, pot sa fug de ei, dar daca sunt intr-un spatiu ca asta e mai greu.

Asta era partial motivul pentru care eram anxioasa. Stii momentul ala cand vezi o persoana care iti atrage atentia si dupa aia iti iei panica? Asa am patit in timpul unui exercitiu tip 'ice breaker' cand am picat cu o tipa care parea de varsta mea, care imi atrasese atentia mai devreme. Si eram asa super entuziasmate amandoua si nici nu mai stiu ce dracu am zis atunci dar ea imi spune 'Hei, vrei sa fim prietene?' si ne-am luat in brate. OMG! In sfarsit am un prieten! Maxima euforie. Incepusem sa vorbesc cu fata asta care era foarte incurajatoare si i-am povestit tot. Era asa de draguta si faptul ca ma asculta... stii cum e cand o viata intreaga simti ca nu ai avut un prieten adevarat? Eu mereu cautam exact asta, eram atat de infometata emotional.

Ea intelegea toata chestia trans - fiindca are pe cineva apropiat care e trans, chiar mai multe persoane trans in viata ei - si imi dadea senzatia aia ca 'ok, esti o persoana, te respect asa cum esti si te accept asa. si hai sa fim prieteni'. Asta a fost o chestie esentiala, foarte importanta pentru mine, fiind de atata timp singuratica, cu depresii si ganduri suicidale si era greu. Niciun sfat nu ajuta, ca ce sfat poate sa fie ok in situatia in care totul e varza? Ea m-a ajutat foarte mult pe partea asta de incredere in sine si mereu gasea chestii bune cand eu nu vedeam nimic bun in mine. Intr-un fel m-a invatat si ca merit sa fiu iubita. A fost ceva foarte important

Ea m-a ajutat cu primii pasi... ma scotea la evenimente si chestii, gen la Manasia unde era Mozaiq-ul, apoi a venit Pride-ul... si dupa primii pasi am preluat initiativa. Am inceput sa ies prin tot felul de locuri, sa ma imprietenesc cu lume. Macazul m-a ajutat enorm - acolo am intalnit o gramada de oameni si mi-am infruntat anxietatea si fricile. A fost o chestie foarte treptata in care am decis ca 'ok imi accept defectele, imi accept trecutul si accept faptul ca, desi mental nu sunt intr-un loc foarte bun, exista loc de mai bine'. Am avut multe momente nasoale dar mereu am persistat. Si am avut si prieteni care m-au ajutat mereu si m-au invatat sa nu fiu prea dura, pentru ca daca esti prea dura cu tine atunci doar te invinovatesti si nu faci nimic.

In 2019 am inceput tratamentul hormonal, iar ideea este urmatoarea: ca fata am fost mereu asa mai non conformista, deci nu prea am o poveste tipica pentru o tipa trans. La doua luni dupa ce am inceput tratamentul, deja primeam exclamatii gen 'OMG, arati asa wow, arati asa cis'. La inceput ma gandeam ca ar trebui sa le iau ca pe complimente dar parca nu rezonau in interiorul meu ca niste complimente. Validarea in sine era misto - dar de ce avem standardul sa arati cat mai cis posibil?

In vara m-am tot gandit la nonbinaritate si mi-am dat seama ca partea asta neutra nu exclude identitatea mea de fata. Nu pot sa zic ca sunt total nonbinary fiindca inca relationez mult cu identitatea de fata. Imi si place si ma simt conectata spiritual de miscarea feminista, in care incerc sa ma implic cat mai mult si care cateodata ma inspira mai mult decat ma inspira activismul pe partea trans.

Recent mi-am facut coming out-ul ca lesbiana fiindca am constientizat ca 'ok, imi plac fetele si nu baietii.' Si asta e o chestie super importanta. Cand mi-am facut coming out-ul ca bisexuala, la inceput eram gen 'ok, e cool' dar mereu am avut un dubiu. Oare chiar asta sunt daca atractia mea la tipi e asa instabila? Si glumeam mereu ca as fi lesbiana gen 'oh, am tunsoare tipica de lesbiene'. Dupa un timp mi-am recunoscut ca de fapt nu prea sunt atrasa de tipi si ca termenul de lesbiana ma face sa ma simt asa de bine. Cand am decis sa il folosesc pe asta eram atat de entuziasmata! Asta fiind o chestie noua pentru mine deoarece nu am fost asa entuziasmata de sexualitatea mea niciodata. Ma simteam foarte bine fiindca in sfarsit totul avea sens si nu mai trebuia sa fiu asa confuza. A fost o chestie atat de importanta incat mi-am facut coming out-ul la ambele grupuri de suport.