Portrete din comunitate: Ryan Bar (Zee) 11 Octombrie 2020

Povestea identitatii mele a inceput cand am aflat notiunea de "non binary" acum vreo cinci ani.

Initial am avut un mega soc, deoarece, cand traiesti intr-un sistem binar, iti este greu sa accepti ca exista si altceva diferit de conceptele cu care esti crescut . Mi-a luat apoi cam vreo trei luni de zile sa inteleg ca este un intr-adevar un concept real, in timpul in care am studiat efectiv ce inseamna genul.

In fiecare zi, cel putin cateva minute stateam si contemplam: "Ba, da cum este aia cu genul? Cum adica, da ce se intampla? Stai putin, identitatea de gen, cea sexuala si cea biologica nu inseamna acelasi lucru, sunt chestii total diferite, nu au legatura?!"

Dupa vreo sase luni m-am gandit la istoricul meu si imi aminteam cum nu imi placeau chestiile standard tipic fetitesti sau baietesti si cum nu am putut niciodata sa rezonez cu numele meu de nastere - care era un nume de fata binar. Cand am primit in adolescenta un computer cu acces la internet si am vrut sa imi fac cont pe un forum, primul lucru care m-a intrigat a fost: "De ce exista doua casute de bifat, F sau M? De ce iti trebuie tie sa stii ce sunt eu, la ce iti foloseste? Nu poti sa ai o conversatie cu mine daca nu stii ce am in pantaloni?" Si atunci nu am bifat niciuna dintre casute, mi-am pus un nume absolut neutru si am stat sa observ ca foarte multa lume ma confunda cu un baiat. Cand eu le spuneam ca nu sunt baiat, ei ma intrebau imediat: "Da ce esti?" Le raspundeam invariabil "Sunt om." Inca de pe atunci aveam conceptul de 'eu sunt om'.

Altii ziceau: "Nu are cum sa fie fata ca vorbeste prea sever" si era destul de frustrant pentru ca lumea nu intelegea ca eu sunt doar OM. Ala a fost primul meu contact cu "non binary" fara sa stiu ca are un nume.

Prima oara cand mi-am facut coming out-ul social a fost prin 2018. Eram intr-un proiect Training in Action undeva unde toata lumea vorbea in engleza, imi facusem coming out-ul in fata lor pentru ca erau un grup restrans si ma asteptam sa imi vorbeasca cu pronume neutre, adica they/them. Cand asta nu s-a intamplat, a fost un moment foarte important pentru mine pentru ca am clacat nervos si mi-am dat seama ca "This is who I am. I am that. I am non binary" si nu am cum sa ma schimb si nu am cum sa regresez, sa dau inapoi sau sa ma ascund din nou. Chestia era foarte reala si ma afecta.

Inainte sa faci coming out-ul nu te afecteaza asa de mult cum se raporteaza lumea la tine, pentru ca ceea ce simti tu in interior inca nu devine real, sta doar in imaginatie. In momentul in care tu ai scos din tine acea identitate, ai recunoscut-o si ai admis-o ca fiind reala, nu mai poti sa o iei inapoi.

M-a afectat foarte mult ca in limba romana nu avem pronume neutre. Pronumele feminim ma facea sa ma simt foarte inadecvat, ma facea sa simt un soi de viol moral asupra mea si asta m-a impins spre a incerca sa fac tratamentul cu testosteron.

Nu as fi vrut ca tratamentul sa ma duca in partea masculina total, ci mai degraba sa ma androginizeze pana in punctul in care sa fiu greu de identificat ca fiind de gen feminim. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu perceput ca mascul pentru ca nu ma reprezinta 100%. Mai detaliat ar suna asa: nu ma identific nici macar 10% cu genul feminim, cu cel masculin ma identific undeva la 30% iar restul sunt efectiv neutru si de sine statator, o fiinta umana fara identitate de gen binara.

In momentul de fata am noua luni de cand fac microdozaj - fac doar jumatate din cantitatea pe care ar utiliza-o un baiat transgender binar - si incep sa am rezultate, adica mi se ingroasa vocea dar imi apare si o mustata care nu era tocmai in plan. Nu eram tocmai entuziasmat sa am mai mult par pe corp, dar nu ai cum sa le ai pe toate, si mustata poate sa fie eliminata oricand, nu e problema.

Nu stiu efectiv cat timp sau pana unde sa continui cu tratamentul pentru ca momentan ma simt foarte bine cu el. Inainte aveam stari super fluctuante... aveam zile in care ma simteam ca ultimul om si zile in care efectiv nu ma puteam ridica din pat. Testosteronul m-a ajutat foarte mult ca pe langa faptul ca mi-a ridicat stima de sine, m-a ajutat sa simt lucrurile altfel, sa reactionez diferit, sa fiu mai calculat. Daca inainte functionam mai mult sentimental, acuma sunt mai degraba calculat. Asta nu inseamna ca nu am empatie, empatia mea estre extraordinar de mare, exact cum era si inainte sau poate si mai mare, pentru ca efectiv am ajuns in punctul in care tot ce fac trebuie sa fie cumva legat de ajutarea comunitatii transgender. Eu am o legatura foarte stransa cu baietii din comunitate, ma inteleg foarte bine cu ei, ne-am unit irevocabil si sustinerea lor m-a ajutat extraordinar de mult. Inainte eram genul de om care isi facea foarte multe cunostinte peste tot, dar nu avea prieteni la care sa poata apela oricand. Nu simteam o apartenenta la un cuib, o haita cum ar veni, pana in momentul in care m-am cunoscut cu baietii din comunitate. Chiar daca eu sunt non binary si de multe ori m-am simtit poate un pic intruziv in comunitatea trans, ei m-au adoptat ca si cum as fi de-al lor, fara sa aiba nicio problema, s-au atasat de mine, ne sustinem unii pe altii si comunicam efectiv ca o familie.

Cand m-am inscris la facultate mi-am facut coming out-ul inca din prima zi si toata lumea parea super ok cu treaba asta, desi aveam si cativa transfobi in grupa. Mi s-a intamplat de cateva ori sa imi aud vorbe pe la spate si asta m-a adus intr-un punct de maxima tensiune in care efectiv am clacat pe grupul facultatii si le-am spus: "Bai fratilor, ce ar fi sa veniti sa imi spuneti in fata ce aveti de spus. Hai sa nu ne mai ascundem dupa deget!" Ala a fost momentul in care efectiv paharul cu bullshit s-a umplut si a dat pe dinafara. Din punctul ala a fost foarte greu sa mai accept comportamente neadecvate sau oameni care se poarta aiurea fata de alti oameni. In momentul in care vad ca cineva e nedrept sau face un rau cuiva, devin feroce pentru ca am ajuns sa nu mai am toleranta pentru bullies. Dupa chestia asta, culmea, toti colegii au inceput sa se comporte mai implicat si sanatos si si-au dat seama ca atitudinea lor nu a fost tocmai una profi, mai ales pentru niste tineri aproape adulti.

Am mai avut o problema cu mailul academic deoarece mi l-au facut pe dead name si nu am putut sa intru sa particip la anumite cursuri pe timpul izolarii de Covid, asa ca pana cand s-a reglementat situatia am pierdut si un examen. In cele din urma am reusit sa iau legatura cu cineva din administratie si intr-un final, dupa ce s-au terminat toate examenele, am avut si eu parte de emailul mult dorit - care acuma are doar initialele si numele de familie pentru ca atat au putut sa faca, dar este ok si atat. Macar atat.

Eu disociez foarte mult si cand imi folosesc cardul, nu zic ca e cardul meu, ma gandesc ca e cardul altei persoane complet straine. Mi se intampla in principiu la tot ce contine numele meu sau daca vad o poza veche cu mine. Am privit chiar recent o poza cu mine facuta la 23 de ani si comparand cu una facuta acum o luna, m-a frapat faptul ca parea ca am intinerit vreo cinci ani. In poza veche se vedea clar ca nu eram happy, ca fata mea striga scarba. Chestia asta s-a schimbat cand am inceput sa admit faptul ca sunt altfel decat persoanele binare, ca am o identitate proprie, ca nu e nimic rau in a iesi in evidenta cu asta si nu e nimic rau in a te manifesta.

Am crescut intr-o familie foarte conservatoare asa ca am crescut cu teama de a fi ciudatul scolii. Inafara de mama si de tata, toate rudele mele sunt rasiste, xenofobe, homofobe, au toate fobiile din lume desi unii dintre ei sunt profesori sau academicieni. Ei au crescut intr-un sistem, sunt batrani , au una si buna. Atunci ce poti face? Te faci frate cu dracul pana treci lacul, pleci de acasa si iti vezi de treaba ta.

Traind intr-o familie de genul asta te face sa iti internalizezi propria identitate, sa ai chiar o fobie fata de ea si asta te impiedica sa te dezvolti. Daca as fi crescut intr-o familie mai open minded, m-as fi dezvoltat mult mai rapid, mi-as fi dat seama de identitatea mea probabil cand aveam 15-16 ani si as fi fost mult mai departe acum in viata. Dar se putea si mai tarziu, ca sunt persoane care isi dau seama pe la 40- 50 de ani incolo, asa ca avand in vedere lucrurile astea, ma multumesc macar ca mi-am dat seama de mine la timp. Putea sa nu se intample deloc si sa stau efectiv in anonimat toata viata. Inainte sa imi incep procesul de autocunoastere, eram un om care nu exista, doar respiram si mancam, dar nu aveam nicio contributie nicaieri. In momentul descoperirii, am inceput sa imi fac prieteni, sa ma dezvolt, sa vreau sa ajut alti oameni, desi nici macar nu am stiut ca asta face parte din mine, ca sunt atat de dependent de a vedea oamenii bucurosi, fericiti, impliniti. Aveam atata ura in interior din cauza faptului ca nu ma puteam manifesta, incat nu puteam sa ii ajut pe altii. Tot ce propagam in jurul meu era ura, evident. Cand am reusit sa ma accept, sa ma iubesc, sa imi dau seama ca pot sa ofer si celor din jurul meu la fel, atunci am inceput si sa exist. Am inceput sa ma gandesc sa fac o facultate, sa imi fac planuri de viitor, am inceput sa invat lucruri noi, sa particip la tot felul de cursuri si traininguri. De multe ori ma gandesc ca daca nu spuneam nimanui la facultate si ii lasam sa foloseasca ce pronume ar fi vrut, oare m-as fi simtit mai bine? Si dupa imi dau sema ca probabil nici macar nu as fi ajuns la facultate daca nu mi-as fi facut coming out-ul. Trebuie sa accept ca sunt unele chestii bune si unele chestii rele care se intampla pentru ca na, cam asa e peste tot, nu se poate sa le ai pe toate.

Principalul motiv pentru care lupt in continuare nu este pentru mine. Este pentru cei care sunt mai mici si care au nevoie de cineva sa se ridice in picioare pentru ei. Pentru ca si eu am fost acolo, am fost ca ei si stiu ca nimeni nu s-a ridicat pentru mine si nici eu nu m-as fi ridicat la varsta aia pentru cineva, pentru ca eram prea mic. Chestia asta ma motiveaza sa lupt. Daca intr-o zi o sa am copilul meu, in ce lume mi-as dori sa traiasca? Cum mi-as dori sa creasca? Ce valori morale as vrea sa aiba? Cum as dori sa se raporteze la societatea in care traim? Cum mi-as dori sa se poarte vizavi de altii care sunt diferiti? Nu as vrea ca el sa fie un homofob, un transfob, un bully, sa se considere superior fata de ceilalti, asa ca incerc sa invat cat mai multe ca apoi sa pot sa ii ofer o educatie morala cat mai OK.

Va las cu un ultim 'fact' despre mine: eu daca fac lucruri bune, ma astept ca macar unul din cinci oameni sa ia puterea exemplului si sa transmita mai departe macar 10% din ce am dat eu. Cu pasi mici dar constanti vom putea face lumea un loc mai bun.