Portrete din comunitate: Maxi Miu 16 August 2020

Eu sunt Maximilian, am 24 de ani si sunt un barbat transgender.

Prima constientizare ca nu imi plac lucrurile feminine am avut-o pe la trei ani. Se pare ca atunci cand bunica imi punea rochite dragute si roz pe mine, le refuzam cu pasiune, mergand pana la a le rupe de pe mine.

Pe masura ce am crescut m-am dedicat din ce in ce mai mult acestei estetici, astfel incat in scoala generala voiam sa imi tund parul scurt si sa port numai haine masculine - camasa cu vesta erau mereu prezente in ciuda uniformei impuse de fusta si bluza. Singura perioada in care chiar ma simteam in elementul meu era pe parcursul vacantelor de vara cand ajungeam la tara la bunici. Acolo, inafara de cateva rude care ma cunosteau, ma bucuram de anonimitate printre restul oamenilor din sat si puteam sa il conving pe bunicul sa ma tunda si sa imi cumpere ce haine doream. Apoi ma simteam super bine cand, mergand pe strada, ma intrebau batranii "AL cui esti tu mai?"

Intr-adevar, cand ma intorceam acasa cu noua frizura se activa bunica: "De ce ai tuns-o iarasi asa? Ce vrei sa faci cu copilul asta?" dar totusi nu m-a obligat nici neaparat sa imi las parul sa creasca. Cu podoaba capilara am experimentat spre finalul clasei a 8-a, mai mult din cauza presiunii sociale - adica vocile de pe holurile holurile scolii care ma strigau "femeia barbat" sau care ma sustineau cu replici de genul: "Haide ca ar fi dragut sa iti lasi parul lung... ce are ca ar fi super nu stiu cum..." asa ca am zis sa incerc macar sa traiesc aceasta viata.

Incercarea nu a fost de succes, look-ul meu gravitand tot spre un stil unisex spre masculin, chiar daca aveam parul lung. Cand incercam sa fac poze mai sexy cum faceau colegele, toate ieseau de zici ca ma tineam de usa ca sa nu cada, era foarte penibil. Asa ca am decis sa reprim partea asta a sentimenteler mele masculine si cumva am reusit sa le inchid atat de tare incat sa le uit, cel putin pe perioada liceului.

O lectie importanta de viata ar fi ca nu poti sa pretinzi la infinit ca esti ceva ce nu esti. Asadar, dupa terminarea liceului au reiesit toate sentimentele la suprafata si am decis sa ma accept si sa traiesc asa cum simt. Intai m-am tuns ceva mai scurt apoi m-am tuns aproape de tot, aproape chel si am inceput sa imi port cu mandrie hainele masculine.

Mama a crezut initial ca sunt 'les' cand m-a auzit ca vorbesc cu o tipa, dar pe parcurs mi-am facut coming out-ul. Aici m-a ajutat mult tipa respectiva, pe care o apreciez pentru ca m-a impins de la spate sa depasesc teama acea teribila si sa profit de saptamana Pride-ului din 2016 care parea un moment excelent pentru asa un anunt.

Surprinzator, mama a fost de acord sa vina cu mine la cateva evenimente unde stiam ca o sa fie si Patrick Braila. Eu vorbisem initial cu el pe Facebook si cand l-am prezentat mamei ca barbat trans si i-am explicat cum sta treaba, am reusit sa scot cumva intrebarea din gura ei:

"Asa esti si tu?"

"Da."

Chiar daca initial i-a fost greu sa schimbe pronumele sau a avut si momentul acela in care sa zica "Ati innebunit cu totii!", a acceptat situatia si chiar a venit cu mine sa imi iau fisa de la psihiatru, de la endocrinolog si m-a sustinut cand mi-am facut prima injectie si prima operatie. M-a si acompaniat la diferite evenimente din comunitate, la Macaz, unde a cunoscut diverse persoane si a devenit foarte ok cu aspectul asta.

Una dintre cele mai mari probleme ale unei persoane trans mi se pare partea cu actele deoarece sunt inca dificil de schimbat si pana se rezolva poti trece prin situatii foarte delicate.

Eu m-am confruntat cu doua chestii: prima oara in 2016 cand m-am dus sa votez si aveam buletinul inca neschimbat cu poza cu parul lung si cu prenumele meu. Am dat buletinul, am votat, am depus in urna si la plecare, persoana de la masa mi-a returnat actul insistand sa remarce in gura mare: "Ai tinut tu neaparat sa fii baiat!"

Al doilea incident penibil s-a intamplat la banca cand am incercat sa imi scot niste bani si aveam buletinul cu poza veche. Am fost initial acuzat la ghiseu ca nu sunt eu in poza apoi a intervenit directoarea care a facut un adevarat circ, urland practic in fata restului de clienti, argumentand ca "Probabil e sora ta geamana dar sigur nu esti tu." Cand au incercat sa faca un compromis si sa imi dea doar jumatate din bani, am decis ca lucrurile au devenit super ciudate si am plecat la o alta sucursala unde am rezolvat totul fara probleme.

Initial mi-am refacut buletinul cu o poza noua, apoi pe parcurs am decis sa imi schimb numele doar pe cale administrativa la primarie deoarece in perioada respectiva, durata schimbarii actelor se intindea pe un an-doi- trei. Mi-a fost acceptat prenumele de Maxi ca varianta neutra iar apoi am inceput sa observ o schimbare: chiar daca inca e vizibil markerul de sex si 2-ul de la CNP, mereu cand am dat buletinul, chiar si cand am inchiriat un apartament, nu a semnalat nimeni discordanta si mi-au vorbit in conformitate cu felul masculin in care m-am prezentat.

Am mai observat schimbari in bine la nivel de societate cand mi-am facut anul trecut operatia de histerectomie (asta presupune scoaterea ovarelor, trompelor uterine si a uterului) intr-un spital romanesc de stat. Si doctorul si toata echipa erau efectiv foarte bine educati, probabil si pe fondul ca foarte multi cunosc persoane LGBT si chiar am resimtit ca asistentele se purtau cu mine chiar mai dragut decat cu femeile cis din salon. Pareau mai deschise cand ma intrebau "Ai nevoie de ceva? Orice?" Si doctorul zicea foarte grijuliu: "Poti sa stai mai mult, o zi doua, daca te simti mai in siguranta, poti sa stai cat ai nevoie.

Si de la situatia cu referendumul din 2018 am vazut ca oamenii nu mai sunt atat de inchisi si dornici sa creada ca comunitatea LGBTQ+ e atat de diferita incat le-ar putea crea probleme in viata lor personala.

Din punctul meu de vedere cel putin, dupa inceperea tratamentului si a demersurilor legale, nu consider ca a fi trans este o chestie nasoala sau un blestem asupra mea. Inteleg ca asta a fost ce mi s-a dat si mi se pare ca traiesc o viata la fel de normala, cu mici chestii de facut ca sa ajung in conformitate cu corpul meu si in sinele meu ceva mai stabil psihic.

Despre relatii amoroase.

In 2017, la cateva luni dupa ce am inceput tratamentul, intr-un mod absolut intamplator am ajuns la un spectacol de stand up al unei tipe trans din comunitate, in Macazul cel vechi, si acolo am cunoscut-o pe Miruna - ea fiind o tipa trans. Ne-am indragostit si lucrurile au decurs natural.

Initial, m-am gandit ca pot aparea frustrari pentru amandoi din punct de vedere a opozitie genurilor care am fost candva. Deci a fost ceva nou ce a necesitat multe intrebari si discutii pe aspectul asta, fiindca niciunul dintre noi nu se gandea ca o sa avem o relatie cu o persoana trans. Eu vizualizam ca o sa am relatii cu tipe cis si ea cu tipi cis, dar chiar si asa, lucrurile au curs destul de ok, ordonat, pur si simplu firesti. Ne-am simtit in siguranta unul cu celalalt, ne-am mutat destul de repede impreuna, am ajuns sa fim atat de in largul nostru in casa incat sa ne schimbam unul de fata cu celalalt, sa facem baie impreuna, sa dormim chiar si fara haine. Initial am simtit putin nevoia sa ne ascundem, sa ne acoperim, dar destul de curand niciunul dintre noi nu am vazut lucrurile asa cum le-ar percepe ochiul ci cum ne percepem psihic. Avantajul unei relatii intre doua persoane trans este ca ei chiar isi inteleg momentele dificile, starile mai putin bune, starile in care nu se simt in conformitate cu propriul corp. Alt avantaj este ca si inainte de schimbarea actelor si chiar si dupa, conform legislatiei romanesti, ei se pot si casatori.

Despre relationarea cu oamenii din comunitate

Cel putin in comunitatea noastra, a baietilor trans, am observat ca exista o uniune destul de puternica. la modul ca, desi suntem foarte multi si nu poti sa ai o prietenie maxima cu toata lumea, suntem destul de uniti si formam legaturi trainice. Daca unul intreaba ceva sau are nevoie de ceva, chiar daca nu il cunoastem foarte bine, sarim toti sa raspundem, sa ajutam. Pentru fiecare dintre noi a fost asa mereu. Am mai observat si ca, din pacate, in comunitatea fetelor relationarea este mai problematica, nu exista uniune la nivelul asta. Sunt si unele fete mai comunicative dar majoritatea mai putin.

In incheiere, as vrea sa transmit urmatorul mesaj tuturor persoanele trans care sunt chiar la inceput: desi acum considera ca nu exista nicio sansa si au impresia ca o sa ramana in pozitia asta toata viata, sau mai grav, cred ca nu ar trebui sa isi mai continue viata, sa nu renunte! Pentru fiecare dintre noi lucrurile au stat foarte diferit la inceput si credeam ca o dureze foarte mult pana o sa reusim diverse demersuri, dar nu ai de unde sa stii cum se schimba lucrurile in timp. Chiar si de la o zi la alta se pot schimba lucrurile in bine. Sa nu renunte, pentru ca cine vor fi ei in viitor o sa multumeasca persoanei din trecut care a avut rabdarea si puterea sa fie aici si sa participe la momentele astea importante.