Portrete din comunitate: Jerzy Dumitrescu 26 Februarie 2020
Aveam 7 ani. Era noapte. Micul foc de tabara imi incingea fata, desi pura incandescenta a flacarilor parea un fleac racoros pe langa ce mocnea in mine. Adultii ne facusera un foc special pentru noi, copiii, sa ne bucuram de atmosfera de camping intr-un mod mai inocent si independent in timp ce ei savurau o bere si o gluma. Doi baieti si eu. O fetita. Fetita lui tata. Doar atat puteam fi in acea noapte deoarece baietii se imprietenisera deja si facusera un front comun al masculinitatii imbobocite.
De partea cealalta eram eu, destul de neutru imbracata, cu par ciufulit si apucaturi mai degraba baietoase, dar totusi, intrinsec feminina. Cand am realizat ce se intampla de fapt, aici si de atatea ori acasa, in cartier si in toate locurile de joaca pe care le frecventam, si de ce visele mele de tovarasie trebuiau ucise in fasa de atatea gasti exclusiviste, am considerat ca trebuie sa urasc la randul meu ceva. Dar in loc sa urasc patriarhatul in miniatura care ma excludea si ma discrimina, am inceput sa ma urasc pe mine, biologic, ca femeie. In seara aceea am inceput lupta cu identitatea de gen.
Urmatorii ani m-am concentrat exclusiv pe construirea unei prea frumoase farse.
Am incercat sa imit sexul tare. Aduceam cea mai buna minge si initiam toate meciurile de fotbal; aveam skateboard si o pleiada de cicatrici pe genunchi; parul era mereu tuns scurt (pentru economie de timp imi spuneau) si hainele, mereu primite de la prieteni de familie cu copii mai mari, in general baieti - asa ca ma puteam camufla perfect sub tricouri largi si salopete. De asemenea, frustrarile si izolarea ma faceau sa fiu oricum foarte competitiva si suficient de agresiva pentru a sta departe de gastile fetelor.
Am mers cu travestiul suficient de departe incat mi-am pacalit ani intregi o prietena-prin-corespondenta ca as fi un baiatel adevarat, dornic sa ii cucereasca inima.
O farsa grotesca mai bine spus.
La 14 ani, cand corpul mi s-a dezvoltat peste puterea de a mai ascunde ceva, viata a devenit mai prietenoasa. Pe masura ce apaream mai interesanta din punct de vedere sexual, am realizat ceva important: ca farsa nu trebuie sa se termine. Ca o pot adapta la nevoile nou descoperite si poate asa ma voi si regasi. Poate sa fii fata nu e asa de greu totusi?
Asa ca m-am infipt in primul magazin luxuos, mi-am cumparat 20 de rochii, placa de par, rimel. Am inceput sa imi pictez fata in fiecare zi, mi-am lasat parul sa creasca, l-am tapat, mi-am pus poze decoltate pe site-uri de socializare si am colectionat meticulos sute de mesaje libidinoase, am luat cursuri de dans si mi-am cumparat chiar si tocuri ... dar cumva, degeaba. Degeaba curgea validarea masculina ca lava dintr-un vulcan, degeaba ma semnam cu prenumele mandru de romanca, degeaba pe cana mea scria 'Caffeine Queen', ceva nu se lega.
Cand gesturile prietenelor mele erau atat de delicate, atat de pline de gingasie si feminitate, mersul meu de recuperator sfida impresia.
O farsa prost executata.
Am trecut asa prin liceu, am trecut prin facultate. Am iesit un jurnalist ok, cu un job exploatativ dar de prestigiu, intr-o redactie unde toate femeile supravietuiau la limita nervilor in timp ce misoginismul si sexismul le dictau fiecare actiune.
Dupa doi ani am decis ca vreau sa schimb macazul si am devenit bucatar, cumva fara sa imi treaca prin minte ca tocmai genul va influenta, si aici, felul in care sunt lasata sa imi indeplinesc responsabilitatile. Dar, intr-o lume a barbatilor, o femeie pare veriga slaba, asa ca au incercat sa ma elimine din prima luna... si a doua... si a treia, dar m-am tinut tare, am strans din dinti si am demonstrat ca pot concura cu oricine in orice bucatarie.
Dupa un an si jumatate, m-am plictisit sa tot demonstrez de ce sunt in stare fizic asa ca mi-am schimbat atentia spre terapie comportamentala intr-un centru de copii cu autism, crezand din nou, ca va exista un loc in care sexul meu biologic nu va influenta felul in care mi se desfasoara munca. Dar cumva s-a gasit o cale: copiii nu ma placeau pentru ca nu ma imbracam ca o fata, dar nu ma respectau fiindca nu inspiram severitatea unui barbat. Am rezistat 330 de zile.
La 29 de ani, printr-un sir de intamplari fericite, am descoperit activismul LGBTQ. Si am intalnit oameni greu de catalogat. Oameni cu un magnetism aparte si un sarm enigmatic. Oameni siguri pe sine care nu mai incercau de mult sa faca pe plac, sa fie intelesi, sa se conformeze.
Incet si timid am inceput sa invat. Am inceput sa citesc, sa caut, sa ma informez. Sa particip la grupuri, sa imi pun intrebarile care conteaza si sa realizez ca mai exista o cale.
O cale prin care nu trebuie sa minti constant ca sa fii acceptat.
Nu trebuie sa te chinui sa te metamorfozezi in ceva ce pielea ta nu e facuta sa devina.
Poti pur si simplu sa existi. Tu si atat. Nu tu "femeie", nu tu "barbat", nu tu "binar", nu tu "dar alege o data si nu ne mai incurca atat!".
Poti sa refuzi. Poti sa negi binaritatea. Poti fi non-binar.
Tuturor celor care mi-au fost alaturi si m-au ajutat sa ma inteleg cu adevarat, vreau sa le multumesc din suflet. A fost o calatorie grea, inca mai am multi pasi de realizat, dar simt ca am ajuns intr-un punct bun. Un punct in care energia si timpul meu pot fi mai utile in lupta pentru idealuri, drepturi si binele aproapelui, decat in lupta dintre mine si meschinele dorinte ale societatii.
Nu mai pot fi ceva ce nu simt. Caci, nu ma simt nici femeie, nici barbat, ma simt doar... OM.
Si tuturor celor care inca se lupta cu acceptarea de sine, cu normele si responsabilitatile impuse de societate, cu imaginea pe care o proiecteaza asupra maselor de critici aspri, vreau sa le spun atat:
NU sunteti singuri!
Desi disparati acum, avem totusi bazele unei comunitati infloritoare, care cu suficienta munca poate deveni oaza de pace interioara pe care o meritam. Impreuna ne putem asigura un loc in lumea asta atat de fracturata de binaritate. Uniti, putem duce mesajul catre toti cei care au nevoie disperata sa il auda. Non-binari, vom striga curand: Solidaritate! Respect! Demnitate!
